Frânturi de poveste
Bună, hai să facem cunoștiință. Te rog, doar, să intri cu blândețe către sufletul meu, fiindcă aici sunt frânturile mele de poveste. Te rog, să nu judeci, să nu crezi că ști sau că sunt exagerări. Sunt doar simțiri, poate unele mai intense fiindcă nivelul meu de empatie este destul de ridicat. Dacă ceva ți-a apăsat anumite butoane, dă-ți voie să explorezi. Citește cu inima, dacă ești curios sau doar vrei să mă cunoști. Tot ce este în această secțiune este despre procesul meu terapeutic personal, este despre mine și despre cele mai ascunse camere ale mele de când eram copil, până în prezent. Poveștile prind viață dacă sunt împărtășite, așa că te las cu povestea mea!
Astăzi este despre mâini.
Am întâlnit în viață multe mâini. Unele mi-au mângâiat sufletul cu tandrețe, altele mi l-au zgâriat sau mi l-au sugrumat pe alocuri, lăsând răni adânci. Unele răni s-au cicatrizat în timp și au lăsat să înflorească multe alte experiențe frumoase care nu aveau cum să fie fără acele cicatrici. Unele mâini m-au învățat multe lucruri fără de care astăzi nu aș fi cine sunt.
Sunt mâini care și-au lăsat adânc amprenta în mine, pe corpul meu. Au lăsat amprente care nici măcar timpul nu le mai șterge. Poate au vopsit permanent locuri din mine, părți întunecate, părți frumoase.
Sunt mâini care azi nu mai sunt să mă mângâie, să mă strângă în brațe. Sunt mâini care sunt departe și nu le mai pot simți, și sunt alte mâini pe care nu aș mai vrea să le simt vreodată.
Mai sunt și mâinile mele, în care stă atât de multă iubire, neputință, durere, fericire, tensiune. Nu deagaba adună atât de mult. Mâinile sunt acea parte din corpul meu, de care am avut cel mai mult grijă, în care s-au strâns tensiunile și tot pe acolo le-am dat drumul. Sunt mâinile mele cu care pe unii i-am oblojit cum am știut eu mai bine, pe alții i-am mângâiat. Poate pe unii i-am rănit, căci nu există om fără de păcat, dar sunt mâinile mele, în diverse forme, cu diverse trăiri.
Povestea copilului interior.
Îmi era teamă și îmi era frig. Era întuneric și nu știam unde sunt. Locul nu îmi era cunoscut, oricât de mult căutam să-l cunosc. Eram acasă. Nu era acea casă plină de căldură și liniște, era o casă rece, fără culoare. Multe povești nespuse au întipărit pereții. Eram singură, în camera mea, aveam vreo 11 ani. Trecuseră deja, 11 ani de joacă, de plâns, de râs, de iubire, de tristețe și mă aflam acolo, pe un scaun privind pe geam printre flori, și plângeam. Mă durea sufletul, mă durea tot corpul, experimentasem fără să știu, la nivel psihologic, abandonul. Îl simțeam cum îmi alerga prin corp și își făcea loc, nu aveam de unde să știu ce era. Însă ce poate simți un copil, când un părinte pleacă?!
Aș fi vrut să-i spun să stea, să mă ia cu ea, să fie. Nu puteam, eram prea slabă, cumva dintr-un motiv sau altul subconștientul îmi spunea că nu e bine să spun ce simt. Poate și ea se simțea sfâșâiată, ruptă în bucăți, poate fugea spre ceva mai bun, poate nu a știut ce simt și cum e, pentru că rămâneam acasă, într-un loc familial, într-un loc în care trebuia să mă simt confortabil, dar ce nu știa era că nu mai era familial fără ea.
Strângeam din dinți. Nu îmi amintesc dacă am plâns când a plecat s-au am înghițit în sec. Imaginea rămasă în minte și în suflet este acea de pe scaun, privind în gol, plângând și descopunându-mă. Am rămas acasă cu el, un el de care îmi era frică. Nu a știut nimeni niciodată, dar când eram lângă el îmi era frică și iubire.
Acum știu de ce îmi era frică. Îmi era frică de abuzul emoțional la care urma să fiu supusă. Pentru că da, nu mă lovea, dar mă lovea prin cuvinte. O jignea pe ea și eu ca o războinică bucălată o apăram, nu puteam să-i spun că sunt un copil și nu poate să îmi spună toate acele lucruri. Nu puteam nici măcar să-i spun că mă doare, ce știa el ce e durerea, când el era durere. Voiam să fie bine, speram să ne întregim. Nu ne-am întregit, m-am reîntregit în timp eu cu ei separat.
I-am urât pe rând. Uneori mai intens pe unul, alteori mai intens pe altul, uneori pe amândoi. Era o ură ciudată, combinată cu iubire. Acum dând timpul înapoi, nici nu știu dacă i-am urât, ci doar eram în durere, descompusă. Îmi foloseam mecanismul de apărare bine întipărit , acela de a lupta. Luptam cu el, eram blândă cu ea, luptam cu ea, eram blândă cu el și tot așa. Aduceam blândețe, pentru că eu aveam nevoie de ea, nu știam să-mi spun nevoia. Am suferit ca copil și adolescent. O suferință crâncenă, pe care poate ei nu o înțeleg. M-a durut tare și mi-a fost greu să mă adun. Mi-a luat timp să mă vindec. Mi-am oblojit sufletul, prin scris, prin ceilalți, prin speranță, prin vise.
Am început să înțeleg acum când am devenit adult, când am văzut cum stau lucrurile, însă copilul nu avea de unde să știe. El era un copil, care doar simțea și nu înțelegea de ce. Am aflat mai târziu durearea lor și am înțeles-o. Erau oameni răniți și plini de durere, se simțeau poate și ei pierduți. Nu vreau să simt ce a simțit ea, atunci când m-a lăsat acasă și ce a simțit el atunci când a rămas cu mine singur, pentru că acum la nivel de imaginație, îmi pot da seama durerea și neputința lor. Am început să reconstruiesc relația cu ei. Nu am reușit să le spun tot ce m-a durut, dar cât am putut mi-a fost suficient. Am lucrat mult ca copilul meu să-i ierte, fiindcă eu îi iertasem de mult. Fetița mea interioară, însă nu. Eu îi iubeam și îi apreciam pentru suportul pe care mi-l ofereau și mi-l oferă, pentru discuțiile noastre despre toate prostiile, pentru timpul petrecut împreună, pentru faptul că puteam să zic cea ce gândesc. Dar ea, fetița mea, nu-i iertase, și uneori ieșea când butoanele îi erau apăsate. Adultul începea să se răzvrătească pe fetiță, iar fetița pe adult, fiindcă el spunea că ce a fost a fost, hai să construim ceva frumos. Dar fetița simțea. Ce puteam face cu acele simțiri?! Multă, multă terapie. Mult, mult sprijin. Multă iubire, înțelegere, tandrețe. Acum, fetița mea a iertat. Acum, fetița mea dansează și știe că a ajuns cine este astazi datorită cicatricilor de atunci și experiențelor de atunci. Acum sunt bine. Sunt bine cu ea, sunt bine cu ei, sunt bine cu mine. Acum am o relație sănătoasă cu ei. O relație în care ne trasăm limite, ne spunem nevoile, ne ascultăm și explicăm. O relație după care am tânjit atât de mult timp. Dar sunt norocoasă. Sunt norocoasă că-i am, sunt norocoasă că am putut să creez o relație cu ei, că-i iubesc. Și simt și recunoștință. Recunoștință pentru tot ce mi-au dat și mi-au luat. Recunoștință pentru tot ce sunt și cum sunt. Și mai presus de toate recunoștință pentru că SUNT!