De mică eram rușinoasă. Îmi era rușine de oameni și mă îmbujoram când trebuia să le vorbesc, îmi era rușine să nu fac ceva greșit, uneori ba mai mult, îmi era rușine și de rușinea celorlalți. Din cauza rușinii uneori nu îmi găseam cuvintele și alteori plângeam, ca să mă apăr de ea. Uneori simțeam că mă înghite pământul și chiar îmi doream să dispar. Deseori, am simțit că nu sunt bună de nimic, că nu merită să fiu iubită, că nu exist, că nu aparțin. Nu am știut de unde vin toate aceste trăiri, ca mai târziu să aflu, că rușinea mă făcea să cred asta. 

Robert G. L. și Gordon W. spun că “Experiența rușinii este acompaniată întotdeauna de dorința de a se ascunde. Câteodată, o persoană care se simte rușinată poate spune că dorește ca pământul pur și simplu să o înghită. Această ascundere poate fi realizată printr-o mască facială inexpresivă, prin cuvinte, prin retragere fizică, prin nemișcare, prin estomparea în cadrul peisajului și așa mai departe. Când cineva se simte plin de rușine, inadecvat, nemeritoriu, în general nu dorește să fie văzut, nu dorește să-și expună rușinea către lume. Nevoia de a se ascunde este naturală.”

 Tot îmi spuneam că sunt defectă, fiindcă cumva asta simțeam, că ceva este neînregulă cu mine din cauza rușinii. Totuși pe parcurs am înțeles că există două tipuri de rușine: 

• rușinea sănătoasă – te ajută să înțelegi limitele, că poți greși și uneori poți avea nevoie de ajutor.
• rușinea toxică – este acea rușine care te face să te simți defect, îți dă un sentiment de eșec și singurătate.

Rușinea este un sentiment care apare între oameni și se vindecă între oameni. Ea ca alte sentimente, negative, își pierde din putere atunci când este împărtășită în cuvinte. Începe prin a-ți spune povestea. 

Ție îți e rușine? 

Bibliografie:

• Lee Robert G. & Wheeler Gordon (2014). Psihologia rușinii. Tăcere și conexiune în psihoterapie., Editura Gestalt Books: Bucureşti.